Death Stranding și Eternul Naufragiat pe Malul Gamingului

[Această recenzie este scrisă de CrystalPriest & Co și este înscrisă pentru concursul "Trimite-ne un articol și poți câștiga revista NEXT LEVEL"]

Dragi prieteni, mă bucur că am onoarea de a putea scrie câteva rânduri, știind că ele vor fi citite de către redactorii revistei copilăriei mele. În articolul meu am ales să scriu despre mult-prea-controversatul joc Death Stranding, apărut la finele anului trecut. 

De ce am ales acest titlu? Pentru că sunt un nonconformist care niciodată nu ascultă de ceilalți și mereu se opune valului. Mi-am propus să întorc spatele criticilor citite și auzite, reușind cu chiu și cu vai să termin acest joc. În aventura mea, Death Stranding a devenit pentru mine un fel de carte de filosofie.

De ce am parcurs acțiunea cu chiu și cu vai? Nu pentru că nu mi-a plăcut jocul sau din cauză că l-am găsit plictisitor, ci mai mult din pricina obligațiilor parentale și familiale. Totuși este ceva fascinant să joci Death Stranding având un BB (Bridge Baby) adevărat la tine acasă și o soție iubitoare care mereu are încă un delivery pentru tine.

Astfel, în momente-cheie din Death Stranding, viața a devenit o joacă și jocul s-a transformat într-o mini-viață. Cum am scris în titlu, gamerii de peste treizeci de ani sunt un fel de specie de BT (Beached Thing) care se află continuu într-o stare de naufragiere pe malul gamingului. Existența unui BT se desfășoară astfel pe două planuri interschimbabile care uneori se intersectează pentru a crea experiențe suprarealiste: familia și lumea virtuală a jocului. 

În această stare de naufragiere am reușit să termin Death Stranding. Iar experiența m-a lăsat cu sufletul la gură. În nenumăratele ore de joc am tot străbătut munți și văi pustii, în compania unui personaj islandez sau neozeelandez care preia comenzi și le livrează către destinatari. Făcând aceste trasee și curse grele, ori pe jos ori conducând vehicule speciale, mi-am dat seama din ce în ce mai tare că jocul este mult mai mult decât un simulator de curierat.

Am avut senzația că sunt într-o lume asemănătoare celei din filmul The Postman, unde Norman Reedus este noul Kevin Costner. O lume unde totul s-a prăbușit, totul s-a întrerupt, toți au rămas in case și doar puținii curajoși vor să construiască iarăși poduri între oameni.

Personajul principal Sam Porter este un fel de “bridgeman” care, din dragoste de familie, promite mamei sale vitrege că va face tot posibilul să lege ruinele rămase și prepperii ascunși în buncăre într-o nouă Americă a orașelor unite. Kojima de fapt s-a gândit să creeze „n” tipuri de Sam din noi: fiecare joacă în universul lui, dar contribuie la construirea unui singur multivers.

Tradus pe românește, munca fiecăruia în joc este vizibilă și de folos celorlalți care vin mai târziu. Și mie mi-a părut foarte util să găsesc pe drumul meu spre vest câte o cale bătută sau un generator, echipamente sau o rețea relativ bine construită de tiroliană. Totodată, m-a motivat și pe mine să las ceva în urmă pentru a-i ajuta pe jucătorii care urmează să treacă pe aceeași cale plină de pericole, cuiburi de BTs, teroriști și prăpăstii ucigașe.

Jucând așa, m-am și gândit că ar fi util dacă am aplica principiul și în viața noastră de toate zilele. Poate am avea mai multe lucruri cu care să ne mândrim...

Pe partea de storytelling, tre’ să mai menționez și genialitatea lui Kojima. Death Stranding oferă momente care reflectă tocmai această înțelegere admirabilă pe care Hideo Kojima o are asupra societății și psihologiei umane. Există însă și momente când ni se reamintește că mărețul creator al seriei este un troll de zile mari.

Povestea jocului are început și are final, însă jucătorul trebuie să fie foarte atent pentru a înțelege evenimentele de pe parcurs. Aici nu vreau să scriu spoilere, ci doar câteva gânduri care v-ar putea motiva să jucați Death Stranding pentru prima dată sau să îi mai acordați o șansă.

Genialitatea lui Hideo Kojima stă în construirea acestei lumi și modelarea de personaje puternice, care poartă nume simbolice și care sunt capabile de transformare morală. Am văzut în acest joc ce înseamnă dragostea adevărată între tată și fiu. Totodată, am văzut ce poate face un om lipsit de speranță dacă o ființă dragă îi cere ajutorul suprem. Am avut de multe ori senzația aceea de “The things I do for love...” 

Dar aceste relații profunde și reflectarea excelentă a sentimentelor umane sunt condimentate de o latură de trolling: dacă sunteți atenți la poveștile personajelor secundare și aveți răbdarea de a citi e-mailurile lor din joc, veți descoperi câtă “fantezie” are acest Kojima în cap. Credeți-mă că merită.

Aș putea continua să adaug rânduri, propoziții și chiar alineate întregi despre Death Stranding, dar nu vreau să strivesc nicio posibilă viitoare experiență de joc. Dragii mei naufragiați pe malul gamingului, vă urez mult timp și chef la jocuri!