[Acest articol este semnat de Dragoș Predoi (Andrey2k), este înscris la concursul "Trimite-ne un Articol și Poți Câștiga Revist NEXT LEVEL" și urmează să fie publicat în Revista 1.5]
Am încercat să caut ce mă jucam pe răgălia de calculator de prin 2000, care în ochii mei de copil era minim racheta care l-a dus pe Lance Armstrong pe lună. Sau era Neil Armstrong? Poate dacă m-aș fi jucat mai puțin aș fi reținut. Oricum ar fi, țin minte că pedalam cu viteză spre casă… ce atâta joacă afară în soare, cu alți copii mucoși (ca mine)? Acasă mă așteptă salvarea pe continuarea aventurii de la punctul unde am salvat în urmă cu o seară.
Era ceva cu vampiri și cu bătăi...hmm... nu, nu BloodRayne (mă bucur totuși că am cunoscut-o pe vampirița sexy într-o altă poveste). Am căutat pe Google, cum au căutat prospectorii de aur din California și, din aproape în aproape, mi-am amintit: avea “vampire” în titlu și se numea… a, uite – Vampire: The Masquerade!
Vorbim despre primul joc pe calculator din universul World of Darkness, antemergătorul mai cunoscutului Bloodlines (un alt cult classic). Este titlul despre de care internauții ziceau că e o copie proastă de Diablo II (deși a apărut cu câteva săptămâni înainte). Și cu toate neajunsurile pe care le are, "Vampire: The Masquerade – Redemption" rămâne jocul meu preferat – iar dovada este dată de faptul că l-am jucat și terminat de câteva ori fără să-i cunosc numele.
Acest RPG implementează mecanicile din jocul tabletop cu același nume și se aseamănă destul de tare seria Diablo. Însă aspectul cel mai seducător este lore-ul misterios, complimentat de povestea întinsă pe 2 perioade istorice și localizată în 4 orașe (Praga și Viena din era medievală, alături de Londra și New York-ul din timpuri mai moderne).
Jocul urmărește povestea lu Christof Romuald, un tânăr cu frică de Dumnezeu, luptător în armata lu Cristoșelu’ din vremea Cruciadelor. Rănit în luptă și lăsat la vatră în Praga, Christof este îngrijit de o măicuță imaculată care poartă numele de Anezka. Ea are grijă să-i doftoricească atât rănile trupești, cât și cele sufletești.
Când a auzit că e mare necaz pe la oamenii aștia din cauza unor creaturi diabolice ce au ocupat minele de argint și ies noaptea pe străzile orașului pentru a măcelări cetățeni, Cristi al nostru se pleacă într-o misiune imposibilă. O face parțial că e baiat bun, dar și pentru a o impresiona pe măicuță.
Prâslea cel Voinic sau Făt-Frumos din Lacrimă nu ar fi reușit să omoare toate lighioanele și drăcoveniile – însă cu puțină răbdare și multe clickuri noi am reușit, fapt ce a atras atenția tuturor clanurilor de vampiri din oraș. Lorzii întunericului se gândeau deja să-l lase pe Christof liber de contract în sezonul competițional următor.
De unde analogia dintre lumea vampirilor și lumea fotbalului? Păi derby-uri între clanuri se întâmplă frecvent, la fel trădările și schimbările de tabere à la Neymar. Iar Christof a demonstrat că poate da cu șutu’ năpraznic.
Din cele 13 mari clanuri, bravul luptător a fost cooptat de către Brujah pentru a-l transforma în vampir și soldat participant în luptele de putere dintre facțiuni. Vorbim despre o lume cu totul nouă și plină de intrigi supranaturale, unde lucrurile nu sunt doar albe sau negre din cauza unui pastel de nuanțe de gri. Uneori unii vampiri se dovedesc a fi mai omenoși decât… oamenii. Din omul credincios care se luptă cu forțele răului, Christof a devenit el însuși o creatură a nopții… iar dragostea pe care i-o poartă maicuței Anezka, oricum interzisă de biserică, s-a transformat într-un subiect mult mai păcătos. Și de aici începe cu adevărat aventura lui Christof și drumul său către “Redemption”.
Gamplay-ul este destul de simplu: folosești “șobolanul” pentru a controla atât protagonistul, cât și celelalte personaje ce se alătură misiunilor lui Christof. Pe parcursul jocului vei manevra sau doar cunoaște membri ai altor clanuri și vei descoperi ce abilități au ceilalți copii ai lui Cain. Da, am zis abilități: nu era de ajuns că vampirii trăiesc etern, sug sânge și le sclipește pielea la soare ( mai ales cei din clanul lu’ Robert Pattison, care nu apar în acest joc dar merită menționați)… dar fiecare clan are caracteristici și seturi de abilități specifice. În același timp, există și dezavantaje. Avem așa:
Brujah, vampiri care pot să folosească “celerity” pentru a se mișca precum The Flash, sau “potence” pentru a da cu pumnu’ ca Doroftei. Defectul acestei clase de vampiri este că au sângele “muy caliente”, le sare țandara repede și au un control mai rudimentar asupra “pornirilor” și instinctelor. Când li se umple bara de “Frenzy” pierzi controlul asupra personajului, care începe să atace pe oricine indiferent dacă este vorba de inamici, aliați, sau nevinovați. E nebunie ca în STB pe linia lui 104...la ore de vârf... vara...
Un alt clan se numește Tremere și este alcătuit din magicieni care olosesc tot felu’ de vrăji pentru a invoca furtuni de foc, fulgere și coloși de piatră. Stau mai prost cu obrazu’ și îi cam urăște toată lumea, pentru că au “furat” darul lui Cain și au făcut tot felul de experimente care nu sunt giugiuc nici măcar pentru etica vampirilior.
Îi avem și pe Nosferatu, experți în spionaj care posedă abilitatea de a deveni invizibili. Mai mult, au un dar al urâțeniei atât de generos încât indiferent cum încerci să le dai cu airbrush-ul peste mecle, Photoshop-ul dă crash la export.
“Vampire: The Masquarade – Redemption” are multe alte clanuri de vampiri… dar mi-ar trebui 5 pagini doar pentru a le rezuma pe cele mai mari.
Componenta de role-play este și ea destul de dezvoltată – poți folosi punctele de experiență pentru atributele personajului, în funcție de preferințe. Poți opta să dai cu baltagu mai tare, să zâmbești mai frumos pentru a impresiona domnișoare, să devii un geniu al schemelor piramidale pentru a cumpăra mai ieftin și a vinde mai scump același obiect către același comerciant… Cum ar zice grecii: mai dai o tzepiches, mai mănânci un gyros.
Pe lângă asta, ai o colecție vastă de abilități pe care le poți dobândi. Ele variază de la blood buff pentru mai multe atribute, la invocarea de coloși de piatră, șerpi și lupi care mușcă și latră la inamici. Poți investi puncte și în vrăji care folosesc elementele naturii pentru a da “damaju” ăla greu la nefericiții din fața ta, sau te poți transforma în clasicul necromancer care mai scuipă și aer toxic dacă și-a uitat măscuța acasă.
Inventarul se umple repede cu fel de fel de fiare vechi, de la cuțitașe de tăiat mere și până la topoare gigantice pentru ocazii speciale, iar în epoca modernă sunt introduse fiare noi precum pistolul revolver de cowboy, aruncătorul de rachete și mingun-ul imens pe care nici Rambo nu îl poate ține. Le mai pui o armură să încasezi mai bine și să arăți impunător, le mai pui o brățărică să faci până și din ultimu Nosferatu o creatură prezentabilă și mai iei câteva pungi de sânge pentru când nu ești tu când ți-e foame.
Per total și inventarul este suficient de divers pentru a crea mai multe build-uri, dar partea de gestionare a spațiului limitat îți manâncă prea mult timp, mai ales când încerci să cari tot loot-ul din dungeon și practic joci un tetris mini-game în încercarea de a eficientiza fiecare căsuță.
Avem cele 13 clanuri mari, la care se adaugă și alte clanuri minore și ființe supranaturale precum fantome, strigoi și vârcolaci. Peisajul este completat de societăți secrete ale oamenilor ce știu de existența băutorilor de sânge și îi vânează, iar rezultatul oferit de acest univers al confruntărilor tribaliste generează o diversitate de pretenași și de “dujmani”.
De asemenea, membrii echipei de șoc se schimbă de-a lungul timpului, fiecare personaj având o personalitate distinctă. Prin dialog îți este dezvăluit lore-ul, care creează legături între personaje și include chiar glumițe pe seama lui Christof – omul medieval care prin anii 2000 se uită la mașini și vede căruțe de fier fără cai care gonesc și nechează strident, fapt ce îl neliniștește teribil.
Un defect al jocului, dar care pentru mine nu a contat deloc, este faptul că devine un dungeon crawler infinit. Pe finalul fiecărui capitol, totul pare repetitiv. Din fericire, modificările din peisaj sau timeskip-ul de la mijlocul jocului salvează parțial această senzație.
Unele misiuni au 3-4 niveluri care trebuiesc explorate până la îndeplinirea obiectivului sau confruntarea cu bossul de județ. Din păcate, unele lupte arată ușor penibil, cu lovituri și abilități generate de o mecanică de tip “roll of the dice” care poate sau nu să aibă efect. Atunci când inamicul are atribute dezvoltate, vei observa că ratezi mai frecvent și nu prea marchezi. Dar nimic nu stă în calea lu’ Christof și a brigăzii sale… nici măcar mileniul 3. Mai ales când există o fărâmă de speranță pentru reuniunea cu măicuța Anezka.
Firul narativ al poveștii este satisfăcător, deși nu îți oferă suficient de multe decizii care să schimbe radical un quest. Are întorsături de situație, apariții ale unor vechi prieteni sau ocazii de a te răzbuna pe cei care ți-au greșit și prezintă o eroziune progresivă a învățăturii creștinești din sufletul lui Christof – el ajunge să nu mai întoarcă deloc și celălalt obraz, preferând calea agresiunii. Această transformare nu îi va aduce și apreciere feciorească din partea lui “Fair Lady Anezka” (așa cum o alintă chiar el). Abilitatea de a cafti entități supranaturale o înspăimântă pe domniță.
Până la urmă, pe lângă toate schemele politice dintre clanuri și manevrele prin care unii mai bătrâni și mai experimentați în “vampireală” se folosesc de tine pentru scopurile lor, doar 2 lucruri sunt importante pentru Christof: salvarea propriului suflet de la condamnarea veșnică la viață nesfântă de vampir și salvarea măicuței Anezka, aflată în mare pericol. Faptul că între timp trec câteva sute de ani și trebuie oprită varianta supranaturală a apocalipsei Y2Kse dovedește a fi o nimica toată.
Proaspăt ieșit din carantină, pregătit să oprească întoarcerea Antedeluvianilor pentru a deveni un fel de Cappy de Tutti Cappy sau Timbark (aștept oferte de sponsorizare, e criză) sau măcar un dictator malefic al vampirilor, dar și să meargă la salonul de manichiură, nu neapărat în ordinea asta. A... o are ostatică pe feblețea ta. Există 3 finaluri care depind de alegerile făcute de-a lungul jocului, având ca factor principal de influență cantitatea de umanitate pe care Christof a păstrat-o înainte de bătălia finală.
În încheiere admit că, deși “Vampire: The Masquarade – Redemption” este de nota 7 și prezintă multe neajunsuri tehnice, povestea și universul îl fac jocul meu preferat.
+ Poveste interesantă;
+ Dialoguri, voice-acting și worldbuilding de excepție;
+ Abilități și obiecte variate;
+ Rejucabilitate în cazul în care folosești alt build sau nu mai vrei să fii băiat bun;
+ Locații și personaje distincte și variate;
+ Reprezintă un punct de inițiere în universul World of Darkness;
+ Artwork și design autentice;
– Unele bossfight-uri sunt nereușite și dispun de un sistem de luptă ciudățel;
– Poate deveni un dungeon crawl repetitiv;
– AI limitat, pathfinding idiot și grafică doar decentă pentru anul 2000;
– Bloodlines este un punct de inițiere mult mai bun în universul World of Darkness, adaptând mai bine regulile jocului tabletop.
